cei care făceau asta putea fi cumplită.
Privirea tatălui meu a devenit mai pătrunzătoare, ca și cum m-ar fi provocat să-l contrazic. “Nu face acea față surprinsă. Nu sunt orb. El este… alții.”
“E un bărbat,” l-am corectat blând. “Nu sunt un idiot.”
Umerii tatălui meu s-au lăsat. “Da,” a spus el, aproape ca o mărturisire. “Și încerc să-mi salvez fiica într-o lume care nu o lasă să se salveze singură.”
Logika była przerażająca, a co gorsza, kuloodporna w klatce naszego społeczeństwa.
“Pytałaś go?” Nalegałam.
“Jeszcze nie,” przyznał. “Chciałem ci
