pe care atunci nu știam să-l numesc. Mi se pare că era mândrie. Prima mândrie adevărată din viața mea.
N-am apucat să mă bucur bine de ea, că la vreo două scări mai încolo am auzit pași alergând în urma noastră. Era Bogdan. Venea cu o bancnotă mototolită în pumn. Gâfâia. Tata a oprit. Bogdan s-a apropiat de remorcă, a rămas o clipă cu ochii în pământ, apoi a ridicat privirea spre mine. Nu spre tata. Spre mine.
— M-a trimis mama… după un kil de roșii, a zis. De casă.
